M-am hotărăt să-ţi scriu direct întrucît, ca instituţie, însemni mai mult decît suma membrilor tăi: academicienii trec, Academia rămîne. Dar soarta instituţiilor, ca şi soarta ideilor, este decisă de oameni. "O, libertate, cîte crime se comit în numele tău!", a exclamat doamna Roland urcînd pe eşafod. ăn numele tău, dragă Academie, nu s-au comis, slavă Domnului, crime, dar s-au făcut uneori greşeli. Despre una dintre ele va fi vorba în această scrisoare.
Se împlinesc doisprezece ani... La 31 ianuarie 1991, preşedintele tău de atunci prezenta adunării generale un raport Asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române, investit cu acordul prezidiului instituţiei, dar nu şi cu acela al secţiei de filologie, literatură şi arte, singura care ar fi fost calificată să-l ofere. Amatorismul iniţiativei prezidenţiale se observa chiar din titlul raportului, şi anume din sintagma "îndreptări ale ortografiei", suav pleonastică pentru cei care ştiu că "ortografie" înseamnă "dreaptă scriere". Dar de unde ideea în sine că ortografia trebuia "îndreptată"? Cu un mic efort de memorie, putem reface climatul momentului.
Încercarea de a merge înainte cu privirile întoarse îndărăt te face adesea să dai în gropi. Febra restaurărilor cu orice preţ, iscată imediat după revoluţia din decembrie, ne oferă exemple numeroase şi elocvente. ăn 1992, un partid l-a propus pe fostul suveran drept candidat la preşedinţie. Formaţiunea respectivă a dobîndit ca răsplată patru ani de vacanţă parlamentară. O recompensă identică a revenit mai tîrziu promotorilor înfocaţi ai restituţiei in integrum; în actuala legislatură se bucură, şi ei, de un binevenit răgaz de reflecţie. Din aceeaşi utopie a timpului reversibil s-a născut, în 1991, o fantezie academică. Conducătorului de atunci al instituţiei de pe Calea Victoriei, cuprins de nostalgii liceale şi de dorinţa de a-şi renova "look"-ul, i
