Nu mi-aş fi închipuit că disperarea de a fi luat în seamă a d-lui Emil Constantinescu poate lua forme atât de groteşti. După jalnica ieşire din cursa prezidenţială, când doar ruşinosul prosop l-a salvat de un groggy iminent, aveam impresia că fostul lider al opoziţiei a înţeles aspra lecţie a vieţii: nu poţi prosti pe toată lumea tot timpul. Puţin i-a păsat, însă, de astfel de sofisme — se ştie doar că Vasile, călugărul, l-a sortit unui destin glorios, şi acel destin trebuia îndeplinit.

N-a mers cu preşedinţia, nu-i nimic: încercăm cu scrisul. Ce efect au avut miile sale de pagini „memorialistice" asupra opiniei publice din România, se ştie: nici unul. O simplă casetă de celuloză pentru câţiva amatori de curiozităţi. Spun casetă şi nu carte pentru că dl. Constantinescu, în orgoliul său gigantic, după ce a compromis şansele democraţiei în România a compromis şi ideea de scris. A aduna, cu o râvnă bolnăvicioasă (nu ştiu cum să-i spun altfel!), sutele şi sutele de cuvântări gata dezumflate şi a-ţi imagina că ele reprezintă o carte dă măsura incapacităţii sale de a înţelege până şi cea mai banală realitate. Dl. Constantinescu n-are de unde să ştie, dar până şi o carte proastă se scrie greu. Or, ceea ce fraudulos ne înfăţişează drept operă memorialistică nu e decât transcrierea dezordonatelor bule de aer care-au constituit dezastruosul său mandat.

Dăştept nevoie mare, dl. Constantinescu a înfipt pumnalul în ultimele şanse de a normaliza România fără să se consulte cu nimeni. Ajuns la putere pe cale mistică, tot pe cale mistică a plecat: sub formă de fum şi pucioasă. Nemulţumirii nervoase acumulate în rândurile foştilor adepţi i s-a adăugat zgura insidioasă a resentimentului. E sigur că dac-ar fi rămas în cursă ar fi fost învins de Iliescu. Dar măcar nu şi-ar fi proiectat susţinătorii în cea mai degradantă dintre ipostazele imaginabile: în agenţi electorali ai