(Urmare din numărul trecut)

O carte pentru masochişti

Pentru Mircea Horia Simionescu, actul scrisului este mai important decât transmiterea unui mesaj prin intermediul cuvintelor. Când merg cu bicicleta, unii copii se uită fascinaţi la pedale şi nu la drumul care li se deschide în faţă. Aşa procedează şi autorul Ingeniosului bine temperat. Se lasă absorbit de acţionarea angrenajului lingvistic, ignorând o eventuală destinaţie.

Această pasiune pentru ingineria textuală nu este simulată, ca la unii dintre reprezentanţii generaţiei ’80, ci face parte din modul de a fi al scriitorului. El îşi aduce aminte cu câtă încântare a descoperit, ca elev, caligrafia sau cu cât interes urmărea în copilărie activitatea de multiplicare a unor texte:

"Printre sărbătorile de primă mărime ale copilăriei se numără zilele când tata, ajutat de un camarad de la Regimentul 22 Infanterie, trăgea la şapirograf regulamente, ordine, formulare, planuri şi hărţi.

Sufrageria noastră se transforma într-un atelier. Mă înfiorau (lat. febricitare) maldărele de hârtie satinată Buşteni, cu un urs în filigran, tuşurile violete şi peliculele misterioase de gelatină, mă fermeca finul fâşâit al rolei de cauciuc..."

Citatul este extras din prefaţa lui Mircea Horia Simionescu la propriul lui roman, Cum se face, 2002, roman ilizibil, lipsit de orice sens, scris exclusiv din plăcerea autorului de a vedea şapirograful literaturii funcţionând.

În nici una din cărţile sale anterioare scriitorul n-a ajuns la o respingere atât de hotărâtă şi eficientă a ideii de construcţie. Titlul corect al romanului ar fi fost Cum se face fără să se facă. Nu este vorba de o simplă sfidare a esteticii tradiţionale, de teribilism sau excentricitate, ci de non-construcţie epică, de la început şi până la sfârşit, de o cultivare orgiastică a non-sensului. Proza suprarealistă a lui Gel