Evident, conceptul de postmodernism e încă alunecos. Notele fenomenului, propuse de Ihab Hassan: anarhie, absenţă, polimorfism, indeterminare, se răsfrîng în metadiscursul său, care e departe, bunăoară, de precizia poliedrică a limbajului structuralist, pierzîndu-se nu o dată în spaţii contradictorii şi chiar în simţămîntul unei zădărnicii. Reiau o frază a lui John Barth la care am apelat la începutul unui comentariu mai vechi închinat temei în cauză: "Termenul însuşi, ca şi cel de «postimpresionism», este stîngaci şi evocă activitatea unui grup de epigoni întîrziaţi, sugerînd mai puţin o nouă direcţie viguroasă sau chiar interesantă (...), cît mai degrabă sfîrşitul decepţionant al unei piese după un act excepţional". Alţi cercetători se arată incapabili de-a fixa buclucaşul postmodernism în timp. Steven Best şi Douglas Kellner socotesc că prezentul ar fi doar un prag între modern şi postmodern, ultimul aflîndu-se în curs de constituire, în timp ce Calvin O. Schrag circumscrie postmodernismul trecutului. După cum Matei Călinescu sugerează aceeaşi atmosferă retro: "Eclectismul rafinat al postmodernismului, faptul că el pune sub semnul întrebării unitatea şi atribuie valoare părţii în detrimentul întregului la acest sfîrşit de secol, ne reaminteşte de «euforia decadentă» din anii 1880". Un veritabil nor al lui Polonius! Ne-am exprimat cu alt prilej opinia că postmodernismul reprezintă un soi de clasicism al modernismului, adică o tentativă de aşezare, de sedimentare a acestuia, un nomenclator, un compendiu al perioadei precedente, moderne, dacă sîntem de acord a o socoti încheiată (ceea ce nu e tocmai uşor! ). Prilej oportun, în orice caz, de-a trece în revistă, de nu chiar a dezbate din nou, o sumă de teme nu numai ale creaţiei şi criticii adiacente, ci şi ale conştiinţei cultural-sociale în genere, aşa cum se configurează în epoca noastră, neîndoios alexandrină, cara