Maria Racheru a petrecut 34 de ani lucrind in fabrica, iar acum este pensionara. Ea isi petrece fiecare zi in Cimitirul Central vinzind luminari. Din pensie, femeia nu-si poate achita nici macar plata datoriilor catre Stat. Chiar daca nu cistiga mare lucru printre cei morti, ea este convinsa ca ajuta Biserica si este multumita cu fiecare bucata de piine primita de pomana. Constatarile facute de ea sint dramatice: "multi bacauani isi cistiga existenta din pomenile facute la Cimitir". Nu exista bacauan sa nu fi trecut macar o singura data prin fata Cimitirului Central din Bacau. In fiecare zi, indiferent de vreme, poate fi zarita o femeie stind linga poarta cimitirului, la o masuta. Acum, iarna, se adaposteste in casa mortuara, unde nu se sfieste sa curate luminarile, sa faca curatenie si sa astepte cu rabdare crestinii care vin sa-si tamiieze mortii adusi pentru a pleca in lumea de dincolo. Imbrobodit temeinic, asemeni personajului din nuvela lui Agirbiceanu, chipul aspru al femeii se intrezareste sub caciula trasa pe frunte, de deasupra fularului prins si el sa tina cald. Nu de alta, dar intre sicriele depuse in capela suiera vintul si frigul patrunde usor pina la oase. Iar pentru un batrin din ziua de azi, boala e cel mai cumplit lucru care i se poate intimpla. Acolo am vazut-o si noi, zi de zi, chiar si pe vreme geroasa, cind abia poti deschide gura sa scoti citeva sunete, pe femeia pe care nici crivatul si nici zapada nu o impiedica sa ia drumul cimitirului. Adesea sta si astepta ore in sir pina cind un crestin trece de poarta si vine sa cumpere o luminare. Dar nu-si face griji precum negustorii din economia de piata. Constiinta ca ajuta Biserica si face ceva pentru semenii sai ii da putere. Si, fara a cistiga ceva, se bucura si zice bogdaproste cind, venind sa-si ingrijeasca raposatii, oamenii ii dau o bucata de piine. Aceasta este Maria Racheru. La cei 58 de ani