Scrii, sa zicem, un studiu foarte serios si foarte stiintific si, la un anume moment al scriiturii, te apuca o ucigatoare plictiseala, toata obligativitatea (de inteles) a precautiilor ideatice, toata conventia scriiturii, toate intepenelile retorice, toate arhitecturile, structurile, palierele argumentatiilor le simti precare, caraghioase, le accepti politicos inevitabilitatea si simti ca ai putea face fata in continuare si ca, la o adica, ai avea idei si le-ai putea asterne logic in pagina si limpede. In fond, sint atit de multi care scriu fara sa spuna ceva, ii citesti si-ti trosnesc falcile, asa de amarnic casti, stai in sala de lectura a Filologiei si citesti, si tot la doua rinduri iti reprimi acea pornire fiziologica. Strabati rinduri tiparite cu defasurari de argumente, de precautii metodologice explicite ori implicite, spuse si nespuse, si treptat vezi ca, de fapt, acolo e numai atit: gesticulatia, ceremonia, ritualul, pomelnicul celor vrednici de pomenire in bibliografii si obstestile citate.

Aici fac o paranteza si spun ca aceia vrednici de pomenire dintre raposatii culturii nationale si universale nu ridica probleme, altfel este cu vrednicia intru pomenire a celor traitori, a vietuitoarelor si vietuitorilor – ca sa folosim limbajul cel monahicesc, daca tot se vorbeste de asceza scrisului – acestui Kloster neastimparat care e sa fie cultura nationala. Aici sint posibile mai multe optiuni, si impartialitatea este mai dificila. Multe studii, insa, procedeaza stiintific, nu baga in seama asemenea deosebiri si invoca, in citate, lume de-a valma, cam asa cum a procedat si Presedintele Romaniei cind a miluit cu premii, la Forumurile culturale regionale, si pe fostii aparatcici ai Cintarii Romaniei, si pe ceilalti, care s-au nevoit pina la revolutie in underground. Mai mult: in raiul canonizarilor prezidentiale, vrednicia si nevrednicia estetica si-a