Acum trei ani, Parlamentul italian a stabilit ca data de 27 ianuarie va fi celebrata in fiecare an ca „Ziua Memoriei“, in amintirea exterminarii si persecutiilor suferite de comunitatea evreiasca. Data reprezinta momentul eliberarii, in 1945, a putinilor supravietuitori ai lagarului Auschwitz.
Si in acest an „Ziua Memoriei“ a fost intimpinata de o serie importanta de manifestari foarte variate: colocvii, expozitii, concerte, spectacole teatrale, invitatii la lectura. Aceasta eliberare, iruptie a trecutului, atrage participarea intregii societati: scoala, autoritati, lumea spectacolului, presa, industrie editoriala. Dar amintirea este o pura iluzie a intoarcerii de acolo de unde nu am fost niciodata. Trecutul, caruia intr-un fel sau altul ii apartinem, este intangibil. Nu e chip sa-l ajungem decit amintindu-ne departarea care ne desparte de el. Sensul acestei celebrari nationale nu sta in exorcizarea linistitoare a trecutului, ci in constiinta ingrozitoarei neputinte de a-l ajunge din urma; in convingerea ca dincolo de o anumita limita de constientizare si cunoastere nu se poate patrunde, in primul rind, din cauza ponderii imense a acelui rau care a fost Holocaustul (in Italia se prefera termenul Shoah, care inseamna tocmai exterminare, nimicire, celalalt avind un sens atenuat de un anume simbolism), dar si pentru ca noi venim „dupa“ el, iar timpul nu ne permite sa ne intoarcem decit pentru a privi si a auzi mai de aproape cele intimplate.
Si totusi, amintirea este in acest caz o datorie civica. Rezum in rindurile urmatoare citeva initiative dedicate acestei zile in Italia.
Carlo Azeglio Ciampi, Presedintele tarii, a conferit din proprie initiativa sapte distinctii „l’Ordine al Merito della Repubblica“ unui numar de sapte persoane ale caror nume sint legate de memoria tragica a razboiului si a Holocaustului, fosti deportati sau conationali car
