Anul a inceput, pentru Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti, cu spectacolul Vassa Jeleznova dupa Maxim Gorki, in versiunea scenica a lui Alice Barb. Regizoarea a ales prima varianta a piesei, cea din 1910, pentru ca i s-a parut „mai umana“. Alice Barb opteaza pentru un spectacol construit intr-o maniera traditionala, dar de buna calitate. Miza sta in dramatism si in tensiunea aproape exploziva din relatiile dintre personaje, in aceasta drama de familie. Alice Barb, prin decantari succesive, curata spectacolul de orice „balast“ care sa atenueze dramatismul, pina ce in spatele fiecarui moment se citeste, in primul rind, incrincenarea. Centrul de interes in derularea spectacolului este, cum spune chiar Alice Barb, „razboiul perpetuu dintre femei si barbati, dintre parinti si copii, in care nu exista cale de mijloc. Vassa trebuie sa supravietuiasca intr-o lume in care oamenii sint mai rai decit fiarele si cei slabi trebuie sacrificati in favoarea celor puternici“. De aici si impresia de concentrare maxima, de condensare a umanului. Orice incercare a vreunui personaj de a intra in contact cu stratul uman din sine sau din ceilalti este retezata sarcastic si crud de „oamenii“ printre care traieste. Singurul aspect fata de care „lumea“ se dovedeste, intr-o masura oarecare, „toleranta“ este viciul, ca sursa a unei duplicitatii de speculat, ca obiect de santaj. Aceasta este lumea despre care vorbeste regizoarea, „in care fara pacat nu exista cainta si fara cainta nu exista iertare“ – desi sint slabe urmele iertarii in acest spectacol ale carui linii generale trimit mai degraba la atmosfera din Macbeth. De altfel, intentia lui Alice Barb a fost sa creeze „un labirint al durerii din care nu se poate iesi decit prin moarte“. Scenele de contrast, cit de putine, cu linia monocroma a omniprezentei incrincenari ar fi fost, poate, binevenite.

In conceptia traditional unitara