Ca sa spui ca ai o companie privata inseamna sa recunosti ca ai un capital. Cel putin in principiu. Sau sa gasesti pe cineva care sa puna la bataie un anumit capital. Ce fel de capital? Bani, domnule, bani. Minimal, dar bani. Fiindca, vezi bine, cu tone de sudoare (de singe) si cu ceva noroc, cu un minim capital poti construi un proiect, doua, poti arata si altora ce vrei, si mai poti primi oarece sponsorizari; fiindca despre proiecte subventionate, mai ales in afara Capitalei, cu greu am putea vorbi serios pe scena romaneasca, unde teatrele de repertoriu ale statului inghit totul si, in acelasi timp, mor de foame. Ce capital poate avea un regizor tinar? Citiva prieteni – actori abia iesiti de pe bancile scolii – si vreo trei-patru teatrologi inca studenti. Sa fim lucizi, si tinar si fara avere si independent, la Cluj? Nu se poate… (Ca mai sint oarece intimplari, ba un teatru café cu un decupaj de monoloage, ba o mare reprezentatie cu o piesa a arhiepiscopului-dramaturg; sigur, dar chiar sa faci un teatru…)
Probabil de-aia si-au luat numele asta: Teatrul Imposibil. Fiindca, daca e sa te tii de regula, e chiar imposibil. Explicatia ar fi ca elementul primar al capitalului, vorba marxistului (ptiu, drace!) e omul: in cazul de fata „capitalul energetic“ al unui grup foarte hotarit sa impuna in cetatea universitara un concept. À propos, v-ati gindit vreodata ca astazi, in Cluj, unica industrie care merge ca pe roate – tine orasul in picioare, dubleaza noua luni pe an populatia si produce preturile la case cele mai piperate din tara – e salba de universitati? Iata un teren propice pentru noul concept, simultan unul de comunicare teatrala, estetic si managerial.
Teatrul Imposibil a iesit din capul mai multora, dar motorul esential este m. cris nedeea, regizor care de citiva ani face teatru underground, in tot felul de spatii, ba a mai montat si doua spec
