Anii ’90 au readus, in scenografia romaneasca, placerea luminilor, a decorurilor bine gindite si bine construite, profund articulate plastic, in contrast izbitor cu poverismul impus care a coplesit teatrul romanesc in ultimul deceniu de dictatura.
Unul din primele semne ale intoarcerii la seva si savoarea originara a teatrului nostru ar putea fi considerat celebrul spectacol din 1990, Visul unei nopti de vara in regia lui Alexandru Darie, cu costumele Mariei Miu si decorul de Puiu Antemir. Exceptionala substanta vizuala, creatoare de feerie, realizata de costume a fost aici sustinuta de un decor flexibil, dinamic (leagane, draperii suspendate care circumscriau si totodata multiplicau spatiul de joc), ce anima intregul spatiu al scenei.
In acelasi spirit, Puiu Antemir creeaza, in 1991, scenografia unui alt spectacol-reper, de asemeni in regia lui Alexandru Darie: Legaturi primejdioase, la Teatrul de Comedie din Bucuresti (costumele: aceeasi Maria Miu). O scenografie ce sustinea vizual mesajul dramaturgului contemporan, autorul scenariului dupa Laclos, britanicul Christopher Hampton, prin doua coordonate majore. Mai intii, printr-o structura arhitecturala, o suita de arcade cu stucaturi aurii rococo, ce deveneau din zid, din element plin (constituit din tablouri mari, viu colorate, cu scene erotice, sugerind fresce de interior), pe masura evolutiei actiunii, galerie vitrata, pentru a ajunge in scena duelului, la final, semnul unei fragile prezente omenesti: constructia efemera dintr-un parc, unde raportul artefact-natura se schimba in favoarea naturii. Apoi, printr-un paviment glacial, in intregime din plexiglas, acoperind toata suprafata vizibila a scenei, care indeplinea variate functiuni plastice (oglinda, element preponderent in estetica secolului XVIII, reflectind si potentind miscari, culori si lumini), dar mai ales functiuni simbolice, intruci
