Între inovaţiile lexicale pe care le produce influenţa engleză actuală sînt unele care - în ciuda unei permisivităţi de principiu - îmi par mai puţin acceptabile, ba chiar de-a dreptul antipatice. E vorba mai ales de împrumuturile de lux a căror evitare cere un efort minim, în folosirea lor manifestîndu-se fie o totală neglijenţă faţă de cuvintele deja existente, fie o anume ostentaţie, o voinţă clară de diferenţiere. În cazul substantivelor topică / topic, utilizate (mai ales în limbajul Internetului) cu sensul "subiect", "temă", o serie de circumstanţe agravează situaţia destul de banală de concurenţă între un calc şi un împrumut: în română există deja cuvinte perfect apte pentru a exprima semnificaţia (doar aparent nouă); sensurile existente ale termenului modificat prin calc (topică) nu motivează suficient adaosul, putînd chiar produce confuzii.

Substantivul topică este cuprins în dicţionarele noastre generale cu două sensuri, dintre care unul - cel specific terminologiei gramaticale româneşti ("ordinea cuvintelor în propoziţie sau a propoziţiilor în frază", DEX) - e curent; circulaţia destul de largă îi este asigurată prin şcoală. Al doilea sens - mai vechi şi mai internaţional - se referă la partea retoricii care se ocupă de topoi (sau locuri comune). Adjectivul topic, -ă are şi alte accepţii, motivate etimologic de sensul de bază - "local" (în medicină, de exemplu, se vorbeşte de "absorbţie topică"). Termenul a intrat în română din limbile romanice moderne (franceză, italiană), dar originea sa mai îndepărtată e adjectivul grecesc topikòs, derivat din topos "loc" (elementul de compunere topo- e uşor de recunoscut în toponimie, topometrie etc.; forma de plural topika a fost impusă de titlul unui tratat aristotelic). Tradiţia retoricii antice va transmite (şi printr-un echivalent latin: topica trece de la Aristotel la Cicero) termenii culţi care vor s