La începutul anilor '90, când m-am aflat mai multă vreme în Statele Unite, am constatat că una din atracţiile monden-politice ale capitalei americane era ambasada Bulgariei. Chiar aşa, ambasada Bulgariei. Erau timpuri în care interesul pentru ţările eliberate de comunism atinsese cote înalte şi tot ceea ce se petrecea la nord şi la sud de Dunăre era examinat, pe Potomac, cu maximă atenţie. Regimurile nou instaurate la Varşovia, Praga sau Budapesta au înţeles că pot specula această deschidere trimiţând în capitala politică a lumii oameni credibili. Cehoslovacii o aveau pe Rita Klimova, care se impusese drept o veritabilă vedetă a vieţii publice de dincolo de Atlantic, polonezii şi ungurii umpluseră ambasadele cu oameni credibili, exponenţi ai noii gândiri post-comuniste.

Dar lovitura o dăduseră, ca să zic aşa, bulgarii: numindu-l la Washington pe Ogniav Pishev, binecunoscut militant anti-comunist, băgat la închisoare de regimul lui Jivkov, ei arătau că ştiu să umble în pas cu vremea. Inteligent, plin de umor, aureolat de nimbul dizidenţei şi-al puşcăriei comuniste, dl. Pishev reuşise să farmece ca nimeni altul lumea politico-mondeno-culturală a capitalei americane. Frecventele recepţii date cu generozitate de bulgari constituiau evenimente de la care lipseau puţine persoane influente din Washington.

Ce se întâmpla, în exact aceleaşi clipe, la ambasada României? Păi, ce să se întâmple?! Vechii securişti fuseseră - parţial - schimbaţi cu noi securişti, bişniţărimea cu grade se ocupa cu import-exportul de aparatură electronică, iar imaginea ţării era în exterior aidoma celei din interior: a unui teritoriu dubios, devastat de lăcomia noilor stăpâni, de incompetenţa paranoică la nivel guvernamental şi de totala neputinţă de a proiecta o lumină cât de cât pozitivă a nefericitei entităţi statale vecină cu bulgarii. Falimentul moral al echipei n-a întârziat s