Înainte de a se sinucide acum un an, în apele reci ale lacului Zürich, autoarea romanului De ce fierbe copilul în mămăligă îşi încheiase cea de pe urmă carte, intitulată Raftul cu ultimele suflări/Das Regal der Letzten Atemzüge (Deutsche Verlags - Anstalt, Stuttgart-München, 2002). Titlu mai mult decît simbolic, fiindcă, aşa cum afirmă Jens Nielsen, partenerul de viaţă al autoarei şi Werner Lochner-Lawrence, lectorul manuscriselor ei, în epilogul la acest ultim roman: "A scrie a însemnat pentru Aglaja Veteranyi un mod de a birui lumea, scrisul a fost calea pe care ea a ales-o pentru a-şi afla locul într-o altă lume, mai bună", este un testament literar, procesul verbal al unei morţi programate, este un strigăt de durere în faţa vidului despămîntenirii şi a pierderii identităţii. Dar, tocmai prin logica paradoxului la care poate instinctiv a recurs pentru a-şi articula, prin forţa talentului ei literar, identitatea, Aglaja Veteranyi reuşeşte să nu cadă în plasa anonimatului literar sau a efemerei excentricităţi estetice chiar atunci cînd, aşa cum scria un critic literar german, "...ea dansează cu virtuozitate pe sîrmă, la mare înălţime, iar eu o privesc de jos cu răsuflarea tăiată".

Răsuflarea devine astfel o figură arhetipală, impusă receptării de chiar substanţa celor două romane pe care ea le-a dăruit posterităţii, găsindu-şi un loc sigur şi în acelaşi timp singular, în rafturile unei biblioteci perene.

Preţul acestei performanţe este imens şi dureros: printr-o rar întîlnită transfuzie, Aglaja Veteranyi şi-a picurat, secătuindu-se mortal, propria-i viaţă în paginile cărţilor ei. Nu întîmplător declara într-un interviu publicat într-o revistă literară elveţiană că va putea scrie doar atîta vreme cît rămîne vulnerabilă. Cel de-al doilea roman al ei este prin urmare şi jurnalul pierderii treptate a vulnerabilităţii, prin exacerbarea sensibilită