Sufletul nu are preţ

Ştiu că soarele răsare la Tokio printre pagode

şi apune la Amsterdam după hangarul agenţiei aeriene

KLM,

dar e greu de spus

de ce bărbaţii şi femeile din Japonia evită căsătoria

şi de ce mi s-a părut atît de lungă plimbarea pe malul

Rinului,

în spatele Domului,

unde trei tineri punk furioşi

m-au întrebat dacă nu mi-ar plăcea ca suvenir

o poză cu ei, cerîndu-mi totodată să plătesc pentru

asta.

Le-am spus că un suvenir e ceva legat de suflet

şi de aceea nu are preţ, aşa că mă lipsesc.

N-au acceptat ideea, dar au găsit alt client,

care a plătit, fireşte,

aşa că m-au abandonat

cu tot cu filozofia mea de doi bani.

Şi chiar aşa, sufletul nu are preţ,

dar nu e frumos poate să insist

pe ideea asta în lumea în care lumea îşi caută sensul.

În grădina casei Böll din Langenbroich a înflorit

măceşul

şi chiar a lăsat cîteva petale roz pe iarba tunsă

nemţeşte.

Eu scriu ceva în limba română,

poate chiar aceste cuvinte,

şi vorbesc cu gazdele mele în engleză

despre cît de ciudată e ţara mea.

Tot ce am fost în stare să fiu

Trecînd pe Antwerpenerstrasse

am zărit printr-o poartă deschisă în zid curtea unei

şcoli.

Tocmai era pauză şi copiii germani

se jucau plini de energie şi gălăgie,

aşa cum se joacă şi copiii

de la o şcoală oarecare din România

sau de la o şcoală oarecare din Pakistan.

N-am stat prea mult ,

pentru că aveam un fel de presimţire

a ceva ce nu pot spune precis ce ar fi putut să fie.

Era felul meu de a fi,

era clasicul mod de a evita nişte lacrimi

de care nimeni nu vrea să ştie nimic.

Mai încolo, la parterul unui imobil cu mai multe etaje

m-am întîlnit cu nişte p