Dau peste o însemnare de-acum şase-şapte ani: Căciula rusească şi Insula Şerpilor. Adică ne-au luat Insula, dar ne-au dat căciula cu urechi turanice. Lucrurile s-au mai schimbat. În sensul că Insula e tot a lor, dar spăimoasa căciulă a cam dispărut. Şi nu numai la nivel de trotuar sau de tramvai, ci şi la soldaţi (şi ofiţeri). Erau, după '90, nişte parade în Piaţa Unirii de credeai că veniseră iar să ne elibereze. Urechiatele băteau pasul ca-n Piaţa Roşie. Zilele astea am văzut, la nişte intersecţii aglomerate, poliţai cu chipie alb-albastre, mîndri ca nişte chipeşi căpitani de plai. Vine el şi rîndul Insulei.

În Decăderea minciunii, Oscar Wilde găseşte foarte multe cazuri de imitaţie conştientă. În 1879, întîlni la o recepţie, în casa unui ministru de externe, o femeie foarte frumoasă, frumuseţe stranie, cu care se împrieteni. Wilde spune că îl interesa nu atît frumuseţea femeii, cît caracterul ei teribil de puţin conturat. Părea, întăreşte Wilde, că nu avea personalitate deloc, ci doar posibilitatea de a încarna mai multe tipuri. Se dăruia artei, îşi schimba salonul în studio şi două-trei zile le petrecea prin galerii de artă şi prin muzee. Apoi trecea la cursele de cai, după care la religie şi la politică. Era un Proteus şi tot atît de puţin reuşite îi erau transformările. Într-o zi, descoperind un roman foileton, în care eroina semăna izbitor cu prietena sa, Wilde se pasionă în urmărirea similitudinii. Povestea literară se termină deplorabil, eroina fugind cu un bărbat inferior ei, atît ca situaţie socială cît şi ca intelect. Pe cînd se afla la Veneţia şi citea ultimele pagini ale romanului, Wilde îi scrie prietenei sale, care cunoştea şi ea cartea, temîndu-se că, influenţată de lectură, ar putea termina şi ea în acelaşi fel. Înainte însă ca scrisoarea să ajungă la destinatară, femeia fugise cu un bărbat care o părăsi după şase luni. Întîlnită de scri