Erudiţia nu e îndeobşte privită cu simpatie. Proust o definea drept o fugă de propria noastră viaţă, din pricină că nu avem curajul a o privi în faţă. Contele Keyserling nu ezita a-l vedea pe erudit drept "un om esenţialmente superficial şi, cel mai adesea, esenţialmente obtuz". Iar Samuel Butler propunea, glumeţ, chiar fondarea unei "Societăţi pentru Reprimarea Lucrătorilor de Erudiţie şi pentru Înhumarea Decentă a Trecutului". La ora actuală, doi erudiţi domină, la noi, cultura domeniului literar: Nicolae Balotă şi Adrian Marino. Propunîndu-ne a ne ocupa în comentariul prezent de volumul intitulat Literatura franceză de la Villon la zilele noastre al celui dintîi, vom reveni, comparativ, la cel de-al doilea. Să menţionăm mai întîi că Nicolae Balotă poate fi cu destulă uşurinţă scos din unghiul suspiciunii proustiene pe motivul că numeroasele d-sale pagini exegetice traduc chiar o experienţă de viaţă livresc constelată, e drept, însă nu seacă, searbădă, artificioasă, ci conţinînd o măduvă imanentă, una nu doar a cunoaşterii ce înaintează ori, şi mai bine zis, se autoformează prin adnotarea critică, ci şi de natura contactului sensibil şi a răspunsului emoţional la stimulii Cărţii ca şi la cei ai contextului acesteia. Tobă de carte, fostul nostru coleg de redacţie, din anii '60, de la revista Familia abia reînfiinţată, nu "fuge de viaţă", ci o caută pe palierul predestinat al structurii interioare şi al vocaţiei de care dă dovadă, cel al lecturii insaţiabile, răspunzînd parcă într-un mit borgesian al exhaustivului, pururi urmărit şi, fireşte, niciodată atins. Departe de-a constitui un stigmat al "obtuzităţii", erudiţia e, în astfel de cazuri, o provocare sui generis a absolutului...

Cîteva trăsături ale personalităţii lui Nicolae Balotă transpar cu suficientă claritate din scrierea ce ne-o oferă, precum o ofrandă a existenţialului defel părăsit, proiectat