Aproape că n-a existat iarnă, în anii de după 1989, în care să nu recitesc cîte "un rus". Evenimentele din decembrie m-au prins cu Crimă şi pedeapsă în mînă. Am reluat apoi, ca pe un cadou de vacanţă primit iarăşi şi iarăşi, toate romanele din biblioteca noastră braşoveană ale lui Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov, Soljeniţîn. Asemenea caselor de modă, care lansează o colecţie de sezon de patru ori pe an, am şi eu, se pare, cărţi favorite în funcţie de anotimp. Tragediile lui Shakespeare le prefer tot iarna, în timp ce comediile sînt lectură de vară, iar sonetele numai şi numai de primăvară. Anul acesta am ajuns din nou la Fraţii Karamazov, direct la volumul doi, pentru că pe celălalt îl citea, pentru prima oară, unul dintre membrii mai tineri ai familiei (lucru pentru care îl invidiam pe faţă). Şi am dat iarăşi peste povestea firului de ceapă, însă de data aceasta am înţeles-o, brusc, în alt fel. Pentru cei care au uitat-o, iată, pe scurt, ce povesteşte Gruşenka.

Se zice că a existat o femeie extrem de păcătoasă. Nu făcuse nici un bine în viaţa ei, era rea, egoistă, zgîrcită, ticăloasă, depravată. Nu iubise pe nimeni şi inima ei nu se înmuiase niciodată. Era o pacoste şi un blestem pentru cei din jur. Cînd i-a venit timpul să moară a nimerit, pe drumul cel mai scurt, în iad. Dar, ca toată lumea, avea şi ea un apărător în viaţă şi în moarte şi acesta era îngerul ei păzitor, care nu voia cu nici un chip s-o lase acolo unde s-ar fi zis că îi e locul. Îngerul ei s-a dus aşadar la Dumnezeu şi s-a rugat pentru sufletul pe care-l cunoştea mai bine ca alţii. A făcut vreun bine în toată viaţa ei? a întrebat Dumnezeu. Cum dorea cu tot dinadinsul să o salveze, îngerul şi-a amintit: da, femeia a dat o singură dată de pomană un fir de ceapă. Bine, a spus Dumnezeu, în marea lui îndurare, dacă e aşa, atunci las-o să se agaţe de firul ăsta, trage-o afară, şi, dacă firul re