Cum a fost posibilă această hipnoză în masă numită comunism care a atins pînă şi cele mai sofisticate spirite ale secolului XX? Un răspuns cît se poate de plauzibil la această întrebare se poate afla citind cea de-a doua ediţie a formidabilei cărţi a lui Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum. Apărută în climatul tulbure de la începutul anilor '90, la o editură din provincie (Editura de Vest, Timişoara, 1992), Ghilotina de scrum nu a avut impactul public pe care îl merita. De aceea retipărirea unei noi ediţii, chiar şi la o distanţă de un deceniu, se impunea. În momentul scrierii acestei cărţi, Vladimir Tismăneanu se afla în situaţia ideală pentru a face o analiză lucidă a sistemului comunist. Se trage dintr-o familie semită, de foşti luptători comunişti (ambii părinţi au luptat în Spania, unde tatăl său şi-a pierdut un braţ), care a cunoscut o anumită ascensiune socială în anii de început ai regimului comunist (Vladimir îşi reaminteşte de copilăria sa petrecută în cartierul Primăverii, în compania odraslelor nomenclaturii, inclusiv de fostul său coleg de clasă, Nicu Ceauşescu), dar a căzut repede în dizgraţie. În plus, în momentul scrierii cărţii, autorul avea deja un deceniu de şedere în Occident şi implicit de acces nelimitat la toate sursele de informare interzise în ţară. Din suprapunerea poveştilor copilăriei (cu idealuri măreţe, cu fapte de eroism derulate în locuri exotice - Spania, Franţa - şi cu nume de camarazi devenite repere ale istoriei comunismului) peste analizele reci, pragmatice din studiile de kremlinologie descoperite în bibliotecile americane, reiese o viziune extrem de complexă, foarte aproape de esenţa contradictorie a comunismului, care a generat atîtea iluzii (frînte) şi atîtea drame (reale). Ruptura lui Vladimir Tismăneanu de comunism (implicit de tatăl său, printr-un fel de ieşire brutală din copilărie) are loc în anul 1969 (politologul de