Stimate domnule Lucian Raicu,
Ce poate "conţîni" o scrisoare? Te scoli dimineaţa, pe la şase, deschizi geamul, îţi faci o cafea mare în vechiul ibric albastru, o torni într-o ceaşcă temeinică de teracotă galbenă, iei o carte (de obicei una citită de două-trei ori), respiri, sorbi, citeşti. Dar vrei să comunici cuiva plăcerea celor trei verbe matinale! Ascuţi bine cu lama două creioane "Koh-I-Noor" B, potriveşti foaia liniată furnirul maro al biroului, priveşti acoperişurile verzi, asculţi zgomotul hidroforului şi-ţi dai seama, deodată, că totul e pierdut, iremediabil pierdut: adolescenţa, poezia, dragostea, prietenia. Rămîne lectura. Atît.
Ce odihnitor e să scrii unui critic! Orice ai spune, oricît de subtil sau de nasol, ştii că textul tău are şansa de-a căpăta, prin ochiul inteligent al celui ce-l priveşte, un grad de refracţie nebănuit, surprinzător, aşa cum se întîmplă cu linguriţele lăsate banal, după ce ai lins şerbetul de pe ele, în apa unui pahar: se frîng delicios întru candoarea legilor fizicii! Chestia-i însă că se frîng.
Scrisorile îmi dau şi frisonul, tensiunea emisiunilor "în direct". Aici nu se mai poate corecta nimic. A face ciorne la scrisori (şi, demult, am căzut şi eu în păcatul ăsta) e o porcărie, pur şi simplu!
Dar să nu mint. E adevărat, nu fac ciorne însă, dacă în timpul zilei îmi trec nişte cuvinte prin suflet, caut să mi le fixez, să le ţin intacte-n memorie pînă ce cîndva, nu ştiu cînd, voi lua creionul şi voi scrie. Important e totuşi altceva. Sînt curios să văd ce va ieşi! Ce voi mai zice? Ce voi mai ascunde?!
Să fie, mă întreb acum, o pacoste pe capul dumneavoastră plicurile mele? Pentru că avantajul meu este enorm: acela de a nu dori un răspuns. (S-ar putea să mint!)
Ei bine, iată un final grosolan, josnic: întrerupt totul ca să mă duc să iau de la reparat un uscător
