Inima cu suflu de mare fidelitate
După mai mulţi ani de absenţă din actualitatea editorială, poetul Florin Iaru revine cu o antologie de poezie din perioada 1975-1990. Este, după ştiinţa mea cel puţin, prima reeditare a poemelor sale. Şi nu numai o reeditare, ci şi o invitaţie la recitire fără fundalul distorsionant al apartenenţei la un grup (cel optzecist sau lunedist) care să influenţeze lectura.Parcurgînd antologia, urmărim de fapt doi Iaru: pe cel celebru, ale cărui poeme intră obligatoriu în orice exemplificare a poeziei optzeciste (cel din poemul Aer cu diamante, poem care a şi dat titlul volumului colectiv din 1984, cel din De-a waţi ascunselea sau Adio.La Galaţi şi Autodafe, în exemplificările postmodernismului românesc) şi un Iaru (aproape) necunoscut, diferit de colegii săi de generaţie, care păstrează un ce tragic şi dezumanizant în spatele jocului lumii şi a faldurilor limbajului.
Poezia lui este considerată poezie a concretului, a cotidianului, dar e un concret care se defineşte "la cea mai înaltă ficţiune", ca "high fidelity" în acelaşi timp. E un real coroziv care cuprinde şi imaginaţia şi oniricul, în care "cea mai înaltă fidelitate" este faţă de suflul inimii. Sau, după cum mărturisea Florin Iaru într-un interviu din 2001, "oamenii trăiesc mai mult în imaginaţie, în virtual, în ceea ce îşi închipuie ei că e propriul lor destin, că e literatura, că e realitate şi aşa mai departe. Asta mă interesează pe mine". "Ei şdormitorii, n.m., R.R.ţ - pere efemere, cîrduri de banane cu monograme - / mă refuză din gunoiul unui sforăit/ balansează la Balaton, mormăie mormon/ se fleşcăiesc prin casă într-un vis ticăit"; la lumina unui incendiu catastrofal "îngerul debarcă în realitate"; "Prin aer o fanfară de elefanţi de fier/ şi tu, în patul mic, stingher, acoperindu-ţi auzul cu leucoplast/ eşti patului ruşine şi balast".
