De o bună primire a avut parte la apariţie, în 1966, micul roman Blana de focă al Mayei Belciu, cartea de debut a unei prozatoare despre care azi se vorbeşte puţin. Ne-o readuce în atenţie Editura Albatros, care i-a publicat recent Blana de focă, însoţind-o de o scrisoare de la Mircea Eliade din 1969. O scrisoare mai mult decât flatantă pentru destinatară. Îşi poate închipui oricine sentimentele de care a fost ea cuprinsă când a citit aceste rânduri: "Trebuie să mărturisesc că Blana de focă mi-a plăcut, şi m-a interesat atât de mult, încât am recitit-o îndată ce am terminat ultima pagină (ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de mult)". Scrisoarea este interesantă şi prin altceva. Ni-l arată pe Mircea Eliade preocupat de ceea ce se scria în acei ani în ţară, de "poezia şi proza românească mai nouă", preocupat cu fervoare, aş spune: "Ce bucurie, să poţi primi, din senin, cărţi româneşti pe care să le citeşti pe nerăsuflate şi cu o continuă încântare!" Luase act cu mari satisfacţii de existenţa unor scriitori ca Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Al. Ivasiuc, citise Iarna bărbaţilor şi Intrusul.

Dar să revenim la Maya Belciu.

În deceniul şapte al trecutului veac, într-un climat incipient de dezgheţ cultural, timid, ezitant, noua prozatoare se înfăţişa cu o carte curajoasă, adică decontaminată de ideologie. Nu ţinea să demonstreze ceva, să militeze pentru ceva, cum i s-ar fi impus înainte, ci numai să proiecteze o lume de ficţiune, de roman, cu personaje ale căror destine să fie omeneşte semnificative.

Blana de focă îi plăcuse lui Mircea Eliade, se poate presupune, şi pentru că literar se înscria pe o linie pe care el însuşi o ilustrase, în nuvele mai ales. Acele decolări în supranatural, acele continue pendulări între istorie şi mit, între realitate şi legendă, din nuvelele fantastice ale lui Eliade le întâlnim, într-adevăr, şi în cartea de ca