După cum se ştie, am consacrat Întîlnirea "R.L." de miercuri 29 ianuarie celei mai vechi dispute post-decembriste: revizuirile critice. Publicăm în numărul de faţă o scurtă relatare despre Întîlnire şi un articol pe aceeaşi temă al dlui Ion Simuţ, care reia, mai pe larg, ceea ce autorul a spus cu acea ocazie. Editorialul meu nu vrea să fie nici un rezumat al discuţiilor, nici o concluzie. El exprimă pur şi simplu un punct de vedere, pe care-l doresc cît mai obiectiv şi riguros. O bună parte din observaţiile mele nu poate fi, în aceste condiţii, originală sau strict personală.

Există două sensuri ale termenului aflat în dezbatere. În cel dintîi, revizuirea este spontană şi se produce tot timpul. Ea nu apare nemijlocit legată de schimbări de mentalitate sau de ideologie literară, de epuizarea resurselor unor curente, de dispariţia unor lideri de opinie literară şi de alte asemenea evenimente majore. Acest fel de revizuire este lent, uneori observabil doar după o anumită perioadă, nu are cauze precizabile şi e minoritar înainte de a fi însuşit de majoritate. Este practic imposibil de ştiut de exemplu de ce în 1905 lui H. Sanielevici proza tînărului Sadoveanu i se părea violentă tematic şi primitivă artistic şi, doar cîţiva ani mai tîrziu, ea trecea în ochii lui Ibrăileanu şi ai altora drept profund echilibrată şi artistic manieristă.

În cel de al doilea sens, revizuirea este deliberată şi, cîteodată, nemijlocit determinată de fenomene sociale ori culturale majore. Acest al doilea sens ne interesează de fapt şi despre el a fost vorba din capul locului, după 1989. Am fost cu toţi conştienţi că o schimbare de regim politic, antrenînd abolirea ideologiei dominante şi a cenzurii, nu poate rămîne fără consecinţe asupra modului în care va fi citită literatura. Era inevitabil ca generaţiile noi, dar şi a noastră, să se raporteze altfel la o literatură scrisă şi