De curând, cu ocazia unui examen cu mai mulţi studenţi, am avut curiozitatea de a realiza o statistică a preferinţelor lor muzicale. Materialul propus era muzica simfonică de la începuturi până în 1920, fiecărui student cerându-i-se să aleagă o lucrare şi să o interpreteze din punct de vedere estetic. De departe, cei doi compozitori preferaţi de tineri au fost Ceaikovski şi Beethoven: primul a adunat 19%, cel de-al doilea 17% din preferinţe. Următorii pe listă au fost Debussy (10%), Brahms (8%), Bruckner (7%), Mozart (6%), Chopin şi Rachmaninov (câte 5%), Vivaldi, Schubert, Liszt, Saint-Saëns (câte 3%), Schumann, Glinka, Sarasate, Mendelssohn, Musorgski, Grieg ş.a. (câte 1%). Bilanţul - în mare - ar fi: peste 60% din autorii preferaţi sunt romantici, majoritatea germani sau ruşi; prezenţa importantă a lui Debussy (o surpriză plăcută); absenţa totală a lui Bach, Haydn, Berlioz ori Franck.

Îmi dau seama, desigur, că alegerea compozitorilor a fost sugerată şi de alţi factori, în afară de cel al simplei afinităţi spirituale cu muzica aleasă. Atât eşantionul subiecţilor, cât şi cel al lucrărilor alese a fost clar influenţat de ceea ce s-a studiat la cursul respectiv sau la altele, de "accentele" pe care le-am pus pe un subiect sau pe altul, din lecturile orientate spre un anume subiect, din audiţiile realizate. Şi totuşi, nu mă pot abţine să nu comentez rezultatul acestor opţiuni.

Concluzia mea este că o parte importantă a tineretului nostru trăieşte auditiv în plin regim al consolării. Prin regim al consolării înţeleg un spaţiu muzical definit printr-o sonoritate frumoasă, lirică şi cu accente nostalgice. Ceaikovski şi Debussy au încetat - pentru percepţia acestor tineri - să fie atât de diferiţi. Ceea ce se "aude" mai degrabă nu sunt enormele diferenţe de tehnică, stil şi atitudine componistică, ci o însuşire generală care-i uneşte, anume sonorit