Am scris despre Autocratia poeziei in Observator cultural Nr. 112, aparut la jumatatea lunii aprilie 2002. Ideea era ca autocratia poeziei romane actuale este o relicva romantica si neomodernista. In contextul milenarist, suprematia poeziei intre genurile literare a devenit o emfaza ce nu se mai justifica, deci un anacronism. Reactiile publicistice nu au intirziat sa apara. In Steaua Nr. 8-9 din 2002, Adrian Popescu se apara, total nepotrivit, cu Blaga si Rilke, intrebindu-se retoric Cine se teme de poet?.
Nu se teme nimeni astazi de poet si poezie. Intrebarea mai legitima ar fi: De cine trebuie sa se teama astazi poetul si poezia? Evident ca e un raspuns dintre cele mai naive sa se creada ca dusmanii poeziei actuale sint anumiti critici, ca mine. Asa procedeaza Gheorghe Grigurcu in Nr. 10 din 2002 al revistei Steaua, modulind insinuant: Sa fi murit oare poezia?. Afirmatia mea fusese foarte clara: poezia a murit pentru public, inca nu si pentru critica. Dezbaterea are nevoie de un context mai larg, pe care am sa-l invoc de indata, un context privitor la ofensiva revizuirilor postmoderniste si la presiunile culturii de divertisment.
In Jurnal, Mircea Cartarescu parea sa se fi decis pentru despartirea de poezie. Intr-un interviu din revista 22 Nr. 674 din 4-10 februarie 2003, deci foarte recent, revine, afirmindu-si raspicat credinta in poezie si atragind atentia asupra subtextului poematic esential din cartile lui de proza. Respectul pentru poetii adevarati nu-l impiedica insa sa denunte „realitatea concreta a miilor de versuri proaste ce ne inunda azi“. Adaug de la mine: critici de poezie, de care nu ducem lipsa, nu-si exercita in nici un fel misiunea sanitara in aceasta atmosfera irespirabila de inflatie lirica. Mircea Cartarescu se arata nemultumit atit de „tendinta de a violenta poezia“ (expresia ii apartine) prin trivialitatile si obscenitatil
