Nu l-am vazut niciodata pe Radu Petrescu cu un aparat de fotografiat in mina. Nu l-am vazut niciodata pe Mircea Nedelciu privind contemplativ ceva, un peisaj sau o femeie. Stiu insa ca lui Radu Petrescu ii placeau fotografiile. Cadrele care-l infatiseaza pe el ca personaj distinct nu sint putine. Desi, cum mi s-a spus, de cite ori era fotografiat fizionomia lui se modifica. Eu insumi am avut aceasta impresie, intr-o dupa-amiaza de vara soldata cu un singur portret mai reusit, pe o banca din parcul Ioanid. Mie insa imi plac si pozele crispate, colturoase, invaluite intr-o atmosfera de asteptare grava, in care Radu Petrescu se ofera obiectivului intr-o atitudine ce pare sa sfideze tocmai ideea de fotografie.
Nu l-am vazut niciodata pe Mircea Nedelciu desenind, mizgalind hirtii, jucindu-se cu pixul pe vreo coala alba. Insa de cite ori avea la dispozitie un aparat de fotografiat, el se dadea in vint dupa instantanee si cadre neobisnuite. Faptul il incinta peste masura, nu statea o clipa, se agita cu aparatul la ochi ca un fotoreporter de la un mare cotidian. Cind am vazut prima data o fotografie facuta de Mircea, infatisind intrarea unui cimitir acoperit de zapada, am ramas oarecum descumpanit. Imaginea propunea o atmosfera metafizica bine studiata, ce nu parea sa fie creatia colegului meu de grupa de la filologia bucuresteana a anilor ’70.
Dar ce stiam eu despre Mircea atunci? Ii citisem citeva proze teribiliste si naive (mi s-a parut atunci), fusesem impreuna cu el pe munte, chiuleam impreuna de la aceleasi cursuri insipide, faceam parte din acelasi cenaclu si din acelasi cineclub studentesc (unde am „produs“ fiecare cel putin un film de 5-7 minute) si iubeam aceeasi muzica, rockul energic al anilor flower power. Ma apropiase de Mircea si faptul ca nici el nu credea in literatura romana care se constituia atunci sub ochii nostri si cauta in cartile p