Deocamdata, pentru o luna sau un an de acum inainte, Gascoigne e inca vizibil. Un dezastru vizibil. Mai mult decat atat. Gascoigne e istoria tragica a oamenilor care nu isi merita soarta, dar trag cu dintii sa ii devina victime. Un om singur, dar gregar tocmai din spaima de singuratate; un talent fara margini care stie asta si, ca sa aiba margini, se autodistruge. Gascoigne, despre care sunt atatea de spus si degeaba, repeta povestea unui anume fel de om mare care s-a nascut asa in copilarie si n-a mai crescut. Gascoigne a fost pe la inceputul anilor 90 unul din primii trei fotbalisti ai lumii. Si unul din primii ei trei copii. Tribunele l-au iubit, dar au descoperit devreme ca iubitul lor e un copil. Prin urmare, i-au gasit un nume de copil. Paul Gascoigne a devenit Gazza.
Dar sa incepem odata Povestea lui Gazza, pentru ca altfel o sa ne inecam in emotie. Vom plange si ce rost are sa plangem si noi langa fotbalistul care a plans cel mai frumos.
Un Geordie plange
Paul Gascoigne a aparut in fotbal la Newcastle, un oras de muncitori cand beti, cand beti. Gascoigne a crescut intre parinti cand ca mai sus, cand ca mai sus si a batut mingea pana a ajuns in prima echipa. La Newcastle United Paul a ajuns repede celebru pentru dribling si pentru glumele sclipitoare lansate in cel mai pur Geordie (dialect ininteligibil din zona).
A urmat primul contact cu engleza urbana, la Tottenham, marele club londonez, unde s-a ales cu numele de Gazza, si de acolo la Roma, unde a jucat doi ani (1991-93) pentru Lazio. De ce au vrut italienii un englez necioplit?
Din doua motive. Mai intai, pentru ca Gascoigne juca fotbal cu o usurinta de clovn. Mijlocas ofensiv, parca un pic durduliu, Gascoigne gusta fotbalul ca un copil care musca razand dintr-o felie de pepene. Vals derutant cu mingea la picior - asta s-a mai vazut. Dar vals cu pase de rock si insela
