Credeam că va trece şi acest hop. Ca şi peste celelalte încercări. DUMITRU SOLOMON era un bărbat cu farmec, un extraordinar companion, plin de inteligenţă, umor, spirit critic şi autocritic. Am petrecut sute de ore împreună. În săli de teatru, în trenuri de noapte sau de zi, în maşina mea sau în altele, în autobuze, la micul dejun din cine mai ştie ce hotel din ţara asta, la zeci de colocvii, în jurii de toate felurile, adunări, comitete şi comisii, la vreo cîrciumă, uneori nostimă, din Bucureşti sau din provincie, unde beam bere sau apă minerală - cel mai ades - dicutînd aprins sau cu măsură despre teatru. Nu întotdeauna am fost de acord, dar tonul dialogului sau chiar al polemicii a avut ţinută şi savoare. Atîtea imagini îmi defilează prin minte şi prin suflet... cuvintele mi se leagă greu. DUMITRU SOLOMON a fost o persoană discretă, greu de descifrat pînă la capăt. Tolerant, a impus mereu o atmosferă civilizată, firească în toate întîlnirile la care a participat. A fost un factor de echilibru şi chiar mediatorul între tot felul de tabere, grupuri şi grupuleţe atît de specifice democraţiei noastre de tranziţie. O glumă spusă în răspăr avea pe dedesubt mesaje şi nuanţe şi era imposibil să nu-şi atingă ţinta. În toţi anii din urmă l-am simţit adeseori ca pe un camarad, ca pe un partener adevărat într-o conversaţie, un sprijin, poate, tăcut al gîndurilor mele, al întîmplărilor vieţii. Şi nu întotdeauna mi-a mărturisit asta prin cuvinte, pe care le preţuia foarte tare, ca şi mine de altfel. Am simţit. O privire, un gest. Cît de minunat este cînd acestea sosesc la vreme. Răsfoiesc odată cu amintirile şi volumele de teatru, recitesc frînturi din piese, mi se amestecă toate în cap ca şi stările mele legate de vreo întîmplare sau alta. "N-am vrut să scriu teatru. Interferenţa teatrului cu orbita mea de filolog, un filolog liniştit, calm, fără ambiţii, a fost un accident."