Dacă un călător străin în vizită la Bucureşti va privi dinspre Arcul de Triumf şoseaua străjuită de pomi care duce către ieşirea din oraş, el va vedea desenându-se pe fundal clădirea cunoscută sub numele de Casa Scânteii; dacă va consulta şi un ghid istoric al capitalei va afla că în faţa acesteia trona până nu foarte de mult statuia lui Vladimir Ilici Lenin. Privind ansamblul de mari dimensiuni, cu colonade stupide, turnuri inutile, ornamente încărcate, de prost gust, călătorul se va întreba: în ce măsură construcţia se situează pe tradiţia arhitectonică românească? Şi nu-i va trebui lungă vreme spre a constata că faraonica clădire nu are nici-o legătură cu tradiţia românească: ea este o transpunere la scară mai redusă a structurilor tip universitatea Lomonosov de la Moscova construite în vremea stalinismului. Casa Scânteii este expresia arhitectonică a stăpânirii bolşevice în România.

Şi dacă acelaşi călător va ajunge în Piaţa Naţiunii şi va privi în susul largului bulevard recent construit, va vedea cocoţat pe o înălţime un mastodont de dimensiuni mai faraonice decât Casa Scânteii, o clădire care impresionează doar prin masivitate; în rest un prost gust remarcabil, un baroc socialist iarăşi fără nici-o legătură cu tradiţia românească sau cu universul cultural căruia România i-a aparţinut prin tradiţie istorică şi vocaţie profundă până la căderea ei sub stăpânirea sovietică. Clădirea se numeşte Casa Poporului.

Casa Scânteii şi Casa Poporului sunt expresia a două perioade ale epocii comuniste din istoria României. În prima, anii stalinismului, România s-a aflat direct sub conducerea sovietică: nu exista nici-un spaţiu de manevră, ţara se transformase practic într-o republică sovietică; doar formal ea nu făcea parte din URSS. Nu ştim cum ar fi evoluat lucrurile dacă Stalin ar mai fi trăit. Transpunerea la marginea Bucureştiului, în locul pe unde trec