"Să faci ce zice,nu ce face popa".
Mentorul spiritual nu trebuie luat la bani mărunţi, ci urmat la înălţimea călăuzirilor sale. Sub un titlu generic (tradus de altfel nepotrivit: Intelectuals este un cuvânt nearticulat, deci nu cuprinde toată categoria intelectualilor), stângistul Paul Johnson demonstrează încrâncenat că tocmai aceia care au pretenţia să conducă destinele omenirii sunt nişte vicioşi incapabili de asemenea încredere, ba chiar periculoşi, fiindcă preferă ideile oamenilor şi nesuferita lor putere de convingere duce mai repede pe căi greşite. Dovedind (nimeni nu contestă) că Rousseau, Shelley, Marx, Ibsen, Tolstoi, Hemingway, Brecht, Russel, Sartre, Orwell ş.a - dintre care unii, între noi fie vorba, au avut doar influenţă literară, iar alţii citaţi nici atât (Evelyn Waugh sau C. Connoly) - au fost nişte nebuni, afemeiaţi, egoişti chinuitori de neveste şi amante, mincinoşi, incorecţi faţă de prieteni şi asociaţi, eventual nemernici puşi pe furtişaguri, nespălaţi, lăudăroşi etc.; dovedind deci aceste păcate prea omeneşti, Paul Johnson vine în întâmpinarea secolului al XXI-lea, când nimeni nu mai e dispus să recunoască "supremaţia geniului" şi adulaţia faţă de idee, demolând chiar şi ultima treaptă a postamentului. Nu spune nimeni că din vremea lui Platon, când filosoful era considerat potrivit să conducă, lucrurile nu s-au schimbat. Au fost destule experienţe care să demonstreze că filosoful e şi el om ca toţi oamenii, supus greşelii. Cu internetul la îndemână, cu informaţie rapidă, complexă şi contradictorie, personalităţile puternice şi egoiste au devenit într-adevăr mai primejdioase. Dar cu ce sunt mai buni agramaţii "activi"şi "dinamici" care dau intelectualii la o parte ca să conducă ei, cu ce au fost mai buni liderii comunişti care declarau că fac totul pentru oameni şi poate chiar făceau, după mintea lor?
Nu rezultă pe ce criterii
