Între atîtea tendinţe, evoluţii normale, mode şi fantezii, lectura ziarelor şi a paginilor Internet oferă, desigur, şi suficiente exemple de pure şi evidente erori. Despre acestea vorbim mai rar, pentru că intră în două categorii deopotrivă de puţin interesante: sînt fie izolate - şi atunci nu merită o adevărată discuţie, ci doar o rapidă şi jenată corecţie - fie foarte frecvente, situaţie în care nu sînt aproape niciodată fenomene noi: le găsim descrise în lucrările de cultivare a limbii, sînt sancţionate în şcoală, ironizate la radio sau la televizor etc.

Uneori e totuşi util să ne amintim de cele mai evidente erori - cele ortografice - , de tipurile şi gradele lor: unele sînt cu adevărat grave, dovedind ignorarea unor reguli de bază (adesea întemeiate pe structura gramaticală); altele sînt în parte justificate de oscilaţiile istorice ale ortografiei româneşti. Omiterea cratimei sau scrierea aberantă a unuia sau a mai multor i în final de cuvînt aparţin desigur primei categorii; în cea de-a doua se plasează unele forme de neutralizare fonetică, în care diferenţa dintre două sunete nu mai e relevantă, iar notarea lor relativ convenţională a putut chiar varia în timp: ca în cazul lui s şi z înainte de o oclusivă (în sbor / zbor, smeu / zmeu, trăsnet / trăznet etc.). Tot convenţional (ori în baza criteriilor etimologice sau morfologice), grupurile chi sau che, ghi sau ghe notează, în poziţie pre-vocalică, aceeaşi consoană (ceea ce poate produce în scris oscilaţii şi incertitudini: gheaţă şi ghiaţă, gheară şi ghiară; cheamă şi chiamă). Desigur, explicaţiile confuziei nu scuză eroarea, cu atît mai supărătoare cu cît maschează o legătură etimologică; o grafie ca a trunchea atrage probabil atenţia mai ales din cauza legăturii cu trunchi, sau/şi pentru că încalcă o normă (poate utopică) de pronunţare cultă. În unele citate actuale apar scrise greşit mai ales pa