Conceptul de ordo oferea în societatea feudală principiul unei ierarhii sociale ca şi al unei ierarhii a valorilor. Gîndirea lui Toma de Aquino pe care Claudel a cercetat-o cu multă rîvnă, e axată pe concepţia unei ordo universalis. S-ar putea spune că apariţia acestui concept ca factor activ în opera poetului nostru este consecutivă convertirii sale". Din această poziţionare a poetului ca oglindă a ordinii universale, decurge o etică a umilinţei şi contemplaţiei: "N-a încercat oare Claudel să înlocuiască maxima socratică «cunoaşte-te pe tine însuţi» prin «uită-te pe tine însuţi»? Uitarea de sine e condiţia dăruirii de sine. Cu cît e mai aproape de centru, cu atît poetul îşi este sieşi mai indiferent, neputincios a se vedea pe sine, dar mai capabil de a revela ordinea universală". Pe calea unei asemenea interpretări putem ajunge la descoperirea unor similitudini între doi poeţi foarte deosebiţi precum Claudel şi Mallarmé. Poetica claudeliană, stăpînită de chemarea ordinii supreme, era normal să fie o poetică a aflării cheilor, a descifrării lumii, a dibuirii misterului în materia cognoscibilului. O atitudine ce pare la antipodul încifrării mallarméene, cu atît mai mult cu cît însuşi autorul Marilor Ode a relevat, în repetate rînduri, incompatibilităţile dintre poetica sa şi aceea a autorului Herodiadei: "Dar alături de evidentele deosebiri sînt şi multiple apropieri. Nu recunoaşte Claudel că Mallarmé a fost, înaintea lui, poetul care s-a aşezat în faţa lumii ca în faţa unui text de interpretat? Nu aminteşte descifrarea «umilă şi bucuroasă» pe care o pretinde, acea «explicare orfică a pămîntului» pe care Mallarmé o propunea în scrisoarea sa din 16 novembrie 1884 lui Valéry? Nu trebuia să ducă acea explicare orfică la o depăşire, o transcendere a mundanului, după cum descifrarea trebuie să te facă s-o priveşti prin cele văzute, ca într-o oglindă, lumea celor nevăzute?"