Rămas fidel sonetului, rondelului, acele forme fixe ale liricii tradiţionale în care, timp de secole, s-au exersat poeţii, pe când proza se năştea, iar dramaturgia se supunea, de asemenea, unor tipare prestabilite, Dinu Ianculescu oferă exemplul mai rar al declamatorului şi autorului de poezie totodată, în dubla-i calitate de actor şi poet, stăpânită de el de mai bine de şase decenii. Timp în care s-a impus cu autoritate în rolurile de pe scenă, pe măsură ce i se făcea remarcată vocea, probabil cea mai amplă, de mai gravă rezonanţă, de mai particulară factură şi mai plăcută vibraţie - şi, fără grabă, în lumea creaţiei poetice, dacă este să ţinem seama că publica versuri încă de pe băncile liceului, ale Colegiului Naţional Sfântul Sava, din Bucureşti, care-şi avea revista şi cercul său literar, "Ioan Heliade Rădulescu".

În minuscula categorie a actorilor care ştiu să recite versuri, deci să le asculte şi cu urechea lor interioară, în aceea, mai largă a unei profesiuni cu mare consum emoţional, a se supune unui canon poetic a putut însemna pentru Dinu Ianculescu modalitatea prin care o dată mai mult să-şi exprime eul, confesiv şi generos, dar nu şi dispus la acel agresiv exhibiţionism ce tocmai caracterizează lirica de început al celui de al treilea mileniu. Aceasta dintr-o dispoziţie intimă, secret aristocratică, de om vechi, cât şi datorită faptului că, deşi a apărut relativ recent în volume, creează liric încă din deceniile cinci-şase.

"Un gând, un chip ştiut, un vis, un timp..." (Edit. "Vinea", Buc., 2002) reprezintă un rod târziu sau cel puţin o carte de maturitate, atunci când "caietele se leapădă de foi", când aspre întrebări se pun eului melancolic - iar poetul, membru al exilului, are, cel puţin sub acest aspect, o raţiune în plus la neliniştite priviri înapoi. Sunt rondeluri scrise sub apăsarea acelui sentiment, tot mai scormonitor cu trecere