Convorbire realizată de George Arion
Domnule profesor Romul Munteanu, vă surprind într-un moment mai greu al existenţei dumneavoastră.
- Da. Trăiesc un moment dramatic. Sunt orb de trei ani şi mă obişnuiesc greu cu noua mea viaţă. Parcă sunt într-un fel de peşteră platoniciană, în care nu mai văd capătul tunelului. Nu mai pot scrie şi nici citi.
- Nu v-ajută nimeni?
- Ba da. Soţia mea, Lucia şi o prietenă, Cristina. Ele îmi citesc sau scriu ceea ce le dictez - jumătate din volumul meu de memorii a fost realizat prin dictare. În acelaşi mod am scris şi articole pentru ziarul Cronica română sau Luceafărul. Seara mi-o rezerv pentru lecturi.
- Cum alegeţi cărţile pe care vreţi să le citiţi?
- Mi le semnalează soţia sau unii dintre prietenii mei. Ritmul lecturilor mele este însă cu mult mai lent. M-am resemnat, nu mă jelesc şi, în măsura posibilităţilor mai scriu - adică dictez - despre cărţi româneşti contemporane şi străine, despre opere de critică literară sau, din când în când, îmi exprim unele idei de ordin teoretic în privinţa fenomenelor literare româneşti şi străine.
- Bănuiesc că aveţi acum doar o relaţie tactilă sau olfactivă cu cărţile.
- Aşa e. Mă surprind, uneori, mângâindu-le, ca pe nişte fiinţe dragi.
- Şi sunteţi, în mod fatal, mai interiorizat ca odinioară.
- Interiorizarea a apărut ca o necesitate a întoarcerii privirii de la exterior spre interior. Este şi un efect al reveriei care a sporit enorm în toţi aceşti ani în care n-am mai văzut - foarte multe lucruri trebuie să mi le imaginez cum sunt şi nu cum există ele în realitate.
- Îmi închipui că vă refugiaţi deseori în trecut.
- Au sporit obsesiile legate de anii copilăriei, de anii tinereţii; m-au năpădit amintirile legate de viaţa de sat, de casa părintească.
