Critica literara ca „noua istorie“
In ultima vreme, critica romaneasca pare cuprinsa de un tot mai mare apetit pentru evaluarile asa-zicind „macroistorice“ ale literaturii si culturii noastre recente sau chiar actuale. In mai multe carti aparute la sfirsit si la inceput de secol, in altele anuntate de fragmente serializate, in anchete si interventii publicistice, cu ocazia – de asemenea – a unor conferinte, simpozioane s.a.m.d., se tot fac in ultimii ani retrospective ale deceniilor postbelice, in special ale perioadei comuniste, se discuta tendinte recente sau evolutii in curs, se schiteaza tablouri de ansamblu. Interes mare – deci – pentru analiza fenomenelor de evolutie supraindividuala, pentru periodizarea istoriei literare, pentru „revizuiri“ (termen folosit nu tocmai adecvat, parintele sau, E. Lovinescu, dindu-i alt sens decit cel care s-a raspindit in revistele culturale romanesti ale acestor ani).
Sigur ca istoria literaturii cu asta se ocupa dintotdeauna: perspective „macro“, periodizare si celelalte. Pentru ea, reevaluarea si reinterpretarea tin de normalitate, de continuitatea sa ca disciplina exegetica. Doar ca apetitul in crestere despre care vorbesc este astazi al criticilor mai degraba decit al istoricilor literari, ceea ce explica predilectia pentru trecutul apropiat, adus pina foarte aproape de noi, pina – practic – la zi. Cu alte cuvinte, in plus fata de ceea ce se intimpla dintotdeauna in materie de examinare a „depozitului“ de texte de altadata, asistam la o intensificare si la o focalizare, cu motivatii care se adauga celor traditionale. „Noua istorie“ a literaturii care se contureaza sub ochii nostri se manifesta ca o tendinta nu a „vechii istorii“ literare, ci a criticii ca „noua istorie“.
Doua sint sursele acestei noi pasiuni a criticilor nostri. Cea dintii e „intrinseca“, tine de evolutia interna a sistemului l
