Mircea MICU
Fanus frumosul nebun al marilor metafore
Editura Semne, Bucuresti, 2002,
80 p., f.p.
Care e astazi cota operei lui Fanus Neagu se stie. Contestat critic de tineri, Academicianul a reusit sa arate, inca o data, prin iesirile din presa din ultimii ani, ca intre om si opera este o unitate perfecta. Fara capacitatea de a intelege ca in cimpul unei literaturi mai au loc, din cind in cind, si mutatii estetice, valorice, in fine, ierarhice fara ca fluctuatia acestora sa-l scoata automat sau definitiv pe scriitorul respectiv din Istoria literaturii, Fanus Neagu s-a atacat, naiv si orgolios, judecind acest atit de firesc fenomen cultural in termenii duri ai „atacului la persoana“, cu un discurs dezamagitor de mahala (neliterara), care n-ar putea face cinste absolut nimanui.
Intimplator, ma numar printre cei care considera ca o antologie riguroasa din povestirile scriitorului brailean (dar si din ale lui D.R. Popescu, Eugen Barbu sau chiar din dosarele de poezie ale lui Adrian Paunescu, de pilda) ar fi o carte cel putin onorabila, daca nu chiar foarte buna. Si mai cred ca Fanus Neagu e un caz interesant al literaturii noastre.
Bine primit de critica inca de la debut, intrat relativ repede in manual si cu o ascensiune rapida in establishment-ul cultural al epocii antedecembriste, prozatorul a pierdut, pina la urma, cum se spune, pe mina lui. Cine n-ar fi vrut sa avem un realism magic al nostru?! Ignorind amendamentele criticii (care, desi timide, au existat), Fanus Neagu a facut dintr-o formula literara destinata, as zice, oricind si in orice literatura, unei bune audiente si fara a face rabat de calitate artistica, o reteta previzibila care si-a pierdut prin supralicitare orice savoare. Ca-n anecdota populara in care tiganca, apucindu-se sa faca cozonac, a tot inlocuit ingredientele (faina cu malaiul, zaharul cu sa
