Iolanda MALAMEN
Casa Verdi
Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2001, 90 p., f.p.
Ultimul op al Iolandei Malamen este cel mai bizar dintre volumele suave pe care le-a publicat pina acum poeta: Starea de gratie (1971), Calatorie in natura (1973), Pamint sub zapada (1976), O piatra neagra pe o piatra alba (1979), Ingerul coborit in strada (1997), Triumful dantelei (1997) si Felipe si Margherita (2000), debutul sau in proza. In ciuda faptului ca pe pagina a doua a cartii de acum se precizeaza ca avem de-a face din nou cu un volum de proza, prefer sa citesc/sa interpretez Casa Verdi ca pe un poem. Adaug: un poem liric in care epicul, anecdotica, personajul – foarte vag infiltrate in discurs – au o functionalitate metaforico-simbolica.
In Casa Verdi nu se intimpla nimic si nu traieste nimeni ca personaj, nici macar vocea feminina care pare ca isi aminteste (imagini stranii) si ca se confeseaza. Casa Verdi este de la un capat la altul un poem-partitura, un poem-vis, construit contrapunctic pe ambiguitatea/oscilatia intre imaginea visului frumos si aceea a cosmarului. In pofida tensiunii constant intretinute si a unui dinamism propriu discursului, firul melodico-imagistic al cartii nu scapa de pericolul monotoniei. Vad in Casa Verdi o suita de variatiuni pe tema alternantei dintre gratie si dizgratie, dintre inaltarea prin dans si coborirea datorata banalitatii miscarilor diurne, dintre puritate si imund, dintre poezie si prozaism. Imaginile, desfasurate cu rapiditate, imbricate conform unei logici a nonsensului, se incheaga sub impulsul acestui natural dualism. „Personajele“ fara nume in jurul carora se construieste povestea poematica din Casa Verdi sint simboluri ale celor doua planuri paralele care comunica si se intilnesc totusi ipotetic undeva intr-un spatiu neeuclidian: o vinzatoare intr-un bistro (prin ochii carei
