Stimate domnule Lucian Raicu,
După cel de al doilea telefon al lui Dinescu, să caut să-mi descopăr nu dumneavoastră, ci mie motiveler care m-au făcut, la un moment dat, să iau creioanele, hîrtiile liniate şi "curajul" de-a vă scrie? El, Dinescu, mai în glumă, mai în serios, mi-a zis: "Bătrîne, eşti şmecher, îţi apare o carte, îi scrii lui Raicu, efectele sînt cele scontate!" Da, o să-mi apară o carte, vă scriu... Numai că ar fi totul prea simplu, prea văzut "dinafară". Şi de altfel, se va observa, în timp, că e vorba de cu totul altceva. De fapt, "declanşarea" a produs-o, fără să ştie, chiar Dinescu! Cele două zile petrecute împreună cu el, acum vreo cîteva săptămîni în urmă, au adăugat acea "gută de Amor", vorba lui Depărăţeanu, ce-a făcut să mi se verse-n bulbuci spumoşi sufletul. Bine, veţi spune, acesta nu-i un motiv, ci un "factor adjuvant". Da, voi răspunde, Dinescu, dezinvolt, m-a lovit cu mîna peste cot şi degetul meu, care de mult stătea încîrligat pe trăgaci, a apăsat. Puşca o pregătisem, puşca mea subţire, cu lunetă, cu migala celui mai nostalgic asasin!
Iniţial am vrut ca toate scrisorile să aibă un supratitlu: Recviem pentru "Scămoşîlî". Mă gîndeam chiar la o periodicitate a lor strictă, ca şi cum ar fi fost o "publicaţie"! Mi-am dat seama, pe urmă, că asta m-ar stingheri, m-ar inhiba. Iar despre Scomoşîlî eu n-am prea scris nimănui, nimic. Nu am putut. Acum, după atîţia ani de la moartea lui, sînt din ce în ce mai convins că acest motou psihopomp mi-a dus sulfetul meu cel adevărat, de poet, cu dînsul, pentru totdeauna, pe-un tărîm sălbatic şi dulce. Cu dispariţia lui Scămoşîlî, stimate domnule Lucian Raicu, poezia mea s-a sfîrşit.
Unul din motivele (pe care le voi dezvălui încetul cu încetul) ce m-au făcut să vă scriu a fost, nu zîmbiţi, poziţia, amplasamentul dumneavoastră, în timpul celor două vizite ale mele, în ca
