Înainte de 1989, au lipsit aproape cu totul istoriile consacrate literaturii din perioada comunistă. Era destul de greu, în absenţa unei istorii generale care să nu fie viciată ideologic, să scrii istorie literară. În plus, o generaţie întreagă de comentatori se formase în spiritul lui G. Călinescu şi era predispusă mai degrabă spre critică decît spre istorie literară. Puţinele sinteze s-au intitulat (şi chiar au fost) panorame de gen ale literaturii dintr-un deceniu ori altul de după război. Pînă şi data de la care ar fi trebuit să vorbim despre "noua literatură" a rămas nesigură. Anul 1944 se impunea din raţiuni politice, deşi 1948 era cu mult mai plauzibil. Din acest motiv, epoca de tranziţie dintre 1944-1947, ai cărei scriitori au fost reeditaţi cu parcimonie şi discutaţi aşijderea, a făcut foarte tîrziu obiectul unor studii cît de cît temeinice. După 1989, lucrurile nu s-au schimbat radical, deşi au apărut unele cărţi de pionerat în materie. Cele mai multe se referă la anumite aspecte ale literaturii din regimul comunist. Între acestea, cenzura a atras îndeosebi atenţia şi avem acum cel puţin trei studii asupra ei. Dintre perioadele literare, a fost privilegiată aceea de imediat după 1948. Patru sau cinci cărţi au încercat să ofere o imagine a realismului socialist (sau a proletcultismului) din anii '50. În ce priveşte studiile teoretice despre principalele fenomene ale culturii din timpul dictaturii (fie aceasta sovietică ori românească), ele sînt foarte rare. Am numărat doar trei (cele scrise de Lucian Boia, Sanda Cordoş şi Mihai Zamfir). În fine, sintezele istorice ale întregii epoci dintre 1948 şi 1989 continuă să lipsească. În pofida dimensiunilor ei, nu poate fi luată în considerare cu seriozitate Istoria lui Marian Popa. Literatura română sub comunism (Editura Fundaţiei Pro, 2002) a lui E. Negrici discută, în volumul apărut, doar proza (poezia, teatrul, c