În ziua de 13 februarie 2003, osemintele Regelui Carol II au fost aduse de la Lisabona, după aproape cincizeci de ani, pentru a fi reînhumate la Curtea de Argeş. Evenimentul a provocat şi un spectacol tragi-comic, oferit gratuit în diferite ipostaze de politicieni, istorici şi jurnalişti; pentru că numărul de enormităţi rostite cu acest prilej a bătut toate recordurile.

Timp de peste patru decenii, informaţiile privind Casa Regală a României au fost sistematic ocultate, falsificate ori distorsionate. Mai grav, această politică a fost continuată şi după Revoluţie; de aceea tinerii se află astăzi într-o ignoranţă adîncă a istoriei noastre recente, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Dacă cineva ar vrea să urmărească, încă o dată, înrudirea profundă dintre comunism şi fascism, iată un argument neaşteptat: toate calomniile inventate pe seama Regelui Carol II de către legionari, duşmanii săi de moarte, au fost preluate - entuziast şi fără retuşuri - de istoriografia comunistă. Şi pentru unii, şi pentru alţii, Carol a fost un uşuratic, un vînător de fuste; a guvernat ţara dictatorial; a comandat din umbră asasinarea Primului Ministru Gheorghe Duca; s-a îmbogăţit furînd din bugetul statului; şi, mai ales, a avut drept iubită o evreică ("Lupeasca"). Cine să stea să mai observe flagrantele contradicţii ale acestui portret-robot? "Vînătorul de fuste" a fost, totuşi, fidel unei singure femei, Elenei Lupescu; iar spoliatorul poporului român a dus în exil o viaţă modestă, uneori aproape de indigenţă. Unde s-au evaporat atunci averile Regelui? Mister. Nici legionarii, nici politrucii-istoriografi nu-şi băteau capul cu asemenea detalii, cînd voiau să deseneze o caricatură.

Pînă tîrziu, în plin naţionalism ceauşist, cărţi oficiale, precum Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani (penibila însăilare a unui impostor numit Popescu-Puţuri)