În Jurnalul unui scriitor din anul 1873, Dostoievski povesteşte o mică întâmplare personală trăită la Petersburg.

În mizeria unei veri din nordul imperial, cu mult praf, căldură şi vodcă, el dă, şi nu mai scapă de ei, de nişte inşi beţi înjurând tot timpul. Exact, dar exact ca la noi.

"Într-o seară târzie de duminecă - povesteşte divinul prozator - mi-a fost dat să fac vreo cincisprezece paşi împreună cu un grup de şase meşteri beţi şi m-am convins deodată că toate gândurile, toate simţirile şi chiar cele mai profunde judecăţi pot fi exprimate prin simpla rostire a unui substantiv extrem de scurt.

Un tânăr pronunţă dur şi energic substantivul, ca să-şi exprime dispreţuitoarea sa negare a ceva despre care s-a vorbit mai înainte.

Un altul, drept răspuns, pronunţă acelaşi substantiv, dar într-un cu totul alt sens şi ton...

Un al treilea e cuprins de indignare faţă de primul tânăr... şi-i strigă în faţă acelaşi substantiv.

În momentul acesta, se amestecă din nou al doilea flăcău, pe care l-a indignat cel de al treilea, cel cu ocara...

Deodată însă, un al patrulea tânăr, care tăcuse până atunci, găsind probabil dezlegarea acelei dificultăţi primare din care s-au apucat să se certe, ridică mâna şi strigă...

Credeţi că strigă evrica?... Ei bine, nu... repetă acelaşi substantiv absent din dicţionare, un singur cuvânt, doar unul singur, însă cu entuziasm, cu un strigăt de încântare, cu o încântare prea mare parcă, pentru că cel de al şaselea, care e şi cel mai bătrân şi mohorât..." - ne mai având ce să spună, rosteşte în contradictoriu acelaşi substantiv.

"Şi aşa, fără să pronunţe nici un alt cuvânt, - încheie în cele din urmă Feodor Dostoievski - ei au repetat unul după altul de şase ori la rând numai această vorbă, înţelegându-se perfect unul cu altul."

Po