Bătăliile lexicale purtate în jurul neologismelor au pus în umbră, în genere, opţiunile sintactico-stilistice ale limbii române literare. Cultivatorii limbii n-au dat multă importanţă sintaxei, în domeniul căreia întîlnim puţine normări explicite (recomandarea unor construcţii, interzicerea altora). În evitarea unor îmbinări sintactice par să acţioneze mai mult simţul individual al limbii şi principiul eufoniei decît presiunea unor prescripţii. Un caz semnificativ, care ne poate permite să verificăm tradiţiile normative şi eventualele lor efecte actuale, este cel al succesiunii mai multor substantive în genitiv - necoordonate, ierarhizate prin relaţia specifică pe care fiecare substantiv determinant o realizează cu cel precedent: "consecinţele deciziei preşedinţilor comisiei". Construcţia este puţin probabilă în limba populară, dar constituie o adevărată tentaţie în stilul nominal al limbii culte (în limbajul ştiinţific, juridic, administrativ). De fapt, chiar şi limba populară utilizează tiparul, dar aproape exclusiv în formulele onomastice extensive şi explicative ("Ion a lu Vasile a Măriei Vameşului"). Ca şi în alte cazuri, pentru a formula cu oarecare convingere ipoteze asupra raportului dintre trăsăturile structurale ale limbii şi deciziile culturale care i-au influenţat evoluţia ar trebui să dispunem de foarte multe date: în primul rînd, de o analiză exhaustivă a modului în care construcţia în cauză a fost prezentată, de-a lungul timpului, în gramaticile şi în manualele şcolare româneşti. În momentul de faţă, evaluarea normativă a înlănţuirii de genitive este cuprinsă pe scurt şi în aspectele sale esenţiale în Gramatica pentru toţi a Mioarei Avram: "Se recomandă evitarea mai multor genitive la rînd, îndeosebi a celor cu structură formală asemănătoare. Construcţii ca grădina vecinului colegului fiului meu sînt inestetice (neeufonice), iar uneori şi echivoce prin