Se scrie şi se publică din ce în ce mai mult. Se şi citeşte pe măsură? O mare parte, chiar cea mai mare parte din ceea ce se publică rămâne fără nici un cititor. Aceasta este bănuiala unor oameni de ştiinţă de mare prestigiu, dar, desigur, într-o chestiune de acest fel nu putem formula decât ipoteze. Avem în vedere aici literatura ştiinţifică, a cărei structură de ştafetă permite detectarea unor simptome ale fenomenului la care ne referim. Lăsăm cititorului să aprecieze în ce măsură consideraţiile de faţă rămân plauzibile dincolo de hotarele ştiinţei. În ce constă structura de ştafetă a literaturii ştiinţifice? În faptul că fiecare cercetare pleacă de la anumite rezultate anterioare şi de la o anumită întrebare pe care ele o generează, la care se caută şi se propune un răspuns. Autorul preia deci o ştafetă transmisă de cercetări anterioare şi, prin rezultatul nou obţinut, transmite ştafeta mai departe. Dacă acest rezultat reţine atenţia unor cercetători, care-l vor prelua, pentru a obţine un nou rezultat, ştafeta este dusă mai departe. În acest fel, fiecare articol ştiinţific are şansa de a deveni rădăcina unui arbore cu atâtea ramuri câte articole ulterioare se vor referi la el; articole care, la rândul lor, vor putea da naştere unor noi ramuri ş.a.m.d. La scara întregii cunoaşteri, spectacolul acestei ştafete, care nu are un început bine determinat şi despre care nu se ştie până când va continua, este impresionant; actorii acestui spectacol provin din perioade diferite ale istoriei şi aparţin unor popoare dintre cele mai diferite, dar s-au lăsat toţi prinşi într-un joc a cărui legitimitate rezultă din ceea ce îi leagă dintotdeauna pe oameni: nevoia de a înţelege universul care ne înconjoară şi lumea în care trăim. Institutul de informare ştiinţifică ("Institute of Scientific Information" - I.S.I.) din Philadelphia, Pennsylvania, U.S.A. monitorizează în acest fel li