De la un anumit nivel în sus, prin victoriile sale succesive asupra timpului, vîrsta devine o problemă de creativitate, iar vitalitatea biologică un înalt principiu estetic. Instinctul sigur de a ocoli capcanele calendarului şi capacitatea rară de a fagocita clipele - fără ca noxele acestora să atace insidios ori să explodeze cu efect întîrziat - sunt adevărate chestiuni de stil şi probe infailibile de rigoare morală. A sfida fără contenire proximitatea morţii şi a birui, cu armele propriei fragilităţi, ostilitatea materiei brute, seduse mereu de elanuri entropice, iată o componentă a capacităţii de a manipula ficţiunea pe care puţini o pot revendica pînă la capăt.

În acest context al performanţei biologice, în care cronologia depăşeşte orice funcţionalitate măruntă spre a intra în categoria gratuităţii contemplative, faptul de a fi contemporanul propriului tău centenar bate semnificativ în capodoperă. A lucra în timp, adică a modela sau a ciopli timpul aşa cum ai ciopli piatra sau ai plămădi lutul, este o artă pe care puţini artişti au avut harul de a o ilustra. Dacă Pop-Art-ul şi Op-Art-ul, dacă Body-Art-ul şi Land-Art-ul, şi încă multe altele din aceeaşi categorie, sunt concepte comune într-o lume a produselor simbolice atît de variată şi de complexă, Crono-Art-ul, adică arta de a da timpului o formă exemplară, este la fel de rară ca resorbţia în divin prin iluminare şi prăbuşire mistică. Reprezentantul unic al acestei arte desăvîrşite, în care Creaţia şi Creatorul se contopesc într-o construcţie viguroasă şi eterică în aceeaşi măsură, este acum maestrul Ion Irimescu.

Patriarh al sculpturii româneşti contemporane, aşa cum încercam să-l descriu cu un alt prilej, Ion Irimescu a ştiut, într-un mod aproape miraculos, să împace contrariile, să anuleze riscurile şi să conserve o imagine reconfortantă a artistului în istoria brută şi în istoria ar