George Călinescu spunea că politica este "ştiinţa construcţiei", iar Saint-Exupéry credea că "politica nu are sens decât cu condiţia de a fi în slujba unei evidenţe spirituale". Aceasta ţine deja de cultura politicului. Există însă, se ştie, şi o politică a culturii. Acelaşi Saint-Exupéry constata că "a dărui cultura înseamnă a dărui sete de cultură, căci aşa cum dragostea cere dragoste şi cultura cere, la rândul ei, cultură". În principiu, fiecare segment instituţional adoptă şi dezvoltă o anume politică în ordinea diferitelor compartimente ale culturii (artă, învăţământ, ştiinţă). La prima vista, dintre toate artele, muzica ar putea părea o privilegiată: oferta debordantă, maxima tranzitivitate, investiţie fiabilă, materie primă la îndemână. Cu toate acestea, fenomenul sonor autohton este păstorit haotic, total ireverent, dacă nu chiar cu o sardonică rea-credinţă. Indivizi de paie ce, culmea, nu pot arde pentru o idee, ageamii care aidoma maimuţelor se caţără cu dexteritate, iar când ajung sus nu le mai vezi decât părţile ruşinoase, în loc să construiască o logistică a desfacerii şi exportului, demontează orice tentative de debusare a creaţiei muzicale culte. Ce fel de politică muzicală exersează televiziunile? - Una pe cât de străvezie, pe atât de nocivă. Care este locul muzicii savante (nu a celei de divertisment) pe plaja presei româneşti? - în nici un caz unul care să-i permită să se dezbrace şi să se expună la soare. Cum gestionează autorităţile culturale burduşita ladă de zestre a muzicii româneşti, o creaţie care în chip de domnişoară poate avea vrednici peţitori oriunde şi oricând? De două decenii, de când pribegesc prin lume, nu m-am ciocnit de nici un proiect coerent, capabil să acrediteze această creaţie peste mări şi ţări. Muzicienii noştri sunt simpli turişti rătăciţi pe meridianele pieţelor de muzică, vrând să cucerească solitari (nicidecum solidari)