Monica e Monica Bellucci, una dintre cele mai frumoase actriţe ale lumii, la această oră, supranumită "Belluccissima"; ea e Cleopatra (în comedia lui Alain Chabat, Asterix şi Obelix, Misiune: Cleopatra, care s-a bucurat de mare succes de public în Franţa şi peste tot în lume pe unde a mai rulat, deci mai mult ca sigur şi la noi, unde figurează printre premierele lunii februarie). Cezar e însuşi regizorul, Alain Chabat. "Pentru acest film aţi scris scenariul, aţi făcut regia şi aţi interpretat rolul lui Cezar. Vă place puterea?", a fost întrebat regizorul. Care, cu umor, fantazează: "Da, pe platou am avut statui gigantice cu mine, oamenii erau obligaţi să se prosterneze înaintea lor, aveam vestale virgine care mă adorau, lumea îmi vorbea în latină... Cred că este important să menţii echipa sub control prin teroare!"...

Dacă există o formă de dictatură în Asterix..., aceea e dictatura inteligenţei. Modul în care filmul reuşeşte să fie amuzant pentru cele mai diferite categorii de public, modul în care reuşeşte să alterneze şi să interfereze "nivelurile"... De la un copil care nu are decît cultura desenului animat şi pînă la un egiptolog capabil să descifreze hieroglifele, oricine poate găsi, pe ecran, un motiv să zîmbească, ceea ce - în limitele genului - nu e puţin lucru. Filmul e o glumă (dar o glumă bună), care amestecă "înaintea erei noastre" cu era efectelor speciale (mecanice şi digitale), un joc care cultivă cu graţie (post-modernistă?) anacronismul, aluzia, "clin d'oeil"-ul pentru iniţiaţi. De pildă, pe inventatorul unui ascensor avant la lettre din film, un fel de scripete tras de robi, care să-i urce pe Cezar şi Cleopatra, îl cheamă... Otis (numele celei mai faimoase companii producătoare de lifturi din Europa!) ş.a.m.d. Sau, multe replici ale scenariului sînt... replici la expresii celebre, comutate din alte secole în anul 52 î.C., cînd Cleopatra