Numai excesul de zel va dărâma marile imperii" — acest vers al unui important poet, Ion Mureşan, mi-a zumzăit prin cap câteva zile, de când am admirat ultimele contraperformanţe mediatice ale puterii. Setea de publicitate a regimului şi omului Năstase e cunoscută şi de preşcolari. Nu-i nici o exagerare să spui că ea frizează patologicul. Nu dă Domnul sărbătoare, parastas, botez, zi religioasă, inaugurare de bancă cu bani sau de bancă din parc, şedinţă de parlament sau şedinţă de bloc, Crăciun sau An Nou la care omniprezentul premier să nu-şi exbibe masivul trup. Probabil că dl. Năstase se crede popular. Se înşală: e doar agasant. Şi, vorba lui Argetoianu, ";o dictatură poate să terorizeze, dar nu trebuie să exaspereze!" Fireşte, dictatura năstăsiotă e de altă natură decât aceea pe care, nu neapărat în glumă, o preamărea celebrul politician şi memorialist. Argetoianu vorbea despre România lui Carol al II-lea, dominată de partidul unic şi de conducerea discreţionară a monarhului. Năstase încă n-a ajuns rege. Dar a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru ca în România să nu existe decât el şi numai el. Până şi ideea de clică politică arată altfel la Carol şi la Adrian: primul îi avea, să zicem, pe Urdăreanu sau pe Mitiţă Constantinescu, în timp ce Arogantul se are doar pe sine. Autoproiectându-se la înălţimi ameţitoare, el pare a nu-i mai suferi nici pe slugoi. Într-un acces de grandomanie, a ajuns să dea de pereţi până şi cu cei mai servili dintre ei. Dar să revenim la excesul de zel. E un truism că dictatorii nu pot acapara puterea de unii singuri. Dacă aşa ceva ar fi posibil, ospiciile ar fi o perfectă pepinieră de ";oameni mari" şi de ";salvatori ai naţiei". Un dictator e întotdeauna produsul unui sistem şi al unui moment politic. Nici una din calităţile individuale ale lui Adrian Năstase nu motivează, în sine, poziţiile acaparate în ultimii ani. El a gestionat, însă