Am avut exact atîta bandă adezivă cît să-mi bandajez ecranul televizorului şi atunci nivelul alertei teroriste la mine în casă a scăzut de la oranj la alb arctic. În schimb, paranoia referitoare la iubiţii noştri conducători s-a înzecit. Ce fac tipii ăştia? Ne terorizează pe noi cu pregătirile pentru războiul din Irak, cînd cei terorizaţi ar trebui să fie înşişi irakienii. Vorbesc relaxat despre utilizarea armelor nucleare "tactice", o cutie a Pandorei plină cu orori care pot băga groaza în întreaga omenire. Joacă un joc public de-a şoarecele şi pisica între Bin Laden şi Saddam Hussein, care n-ar prinde niciodată dacă nu ar fi făcut cu atît tupeu. Vorbesc apocaliptic despre bătălia dintre bine şi rău, de parcă ar juca un joc evanghelic pe calculator. Vorbesc despre valorile democraţiei, pe care le calcă în picioare din gros în "războiul împotriva terorismului". Discursul oficial este Orwell curat. Vorbesc despre pace, dar desfăşoară trupe şi fac războiul inevitabil. Pacea înseamnă război. Ne ascundem de un inamic despre care declarăm deschis că nu ştim mai nimic. Teroare înseamnă libertate. Vom ocupa Irakul pentru a-i elibera pe irakieni. Libertate înseamnă ocupaţie. Americanii tratează această administraţie cu multă tîrşă. În pofida a ceea ce cred europenii, nu sîntem bătuţi în cap; cunoaştem prea bine slăbiciunile umane

şi greşelile din trecut ale celor care ne conduc. Sîntem răbdători şi dispuşi să credem că nici unul dintre cei pe care-i alegem (fie şi la mustaţă) nu este nebun, iresponsabil sau orb din punct de vedere ideologic, odată ce ia frîiele ţării în mînă. Credem că funcţia ca atare este un mecanism corector, care îi modelează pe ocupanţii săi vremelnici şi-i transformă în nişte persoane cu o gîndire înaltă, dornice să ducă republica înainte cu simţ de răspundere.

Luna de miere s-a sfîrşit. Economia e în ruine şi Bush-imanii construiesc