Incapabil să mai aştept, tremurînd de emoţia întîlnirii cu un produs cultural atît de nobil (v-aţi prins că mă refer la show-ul Big Brother, care se va lansa în curînd la Prima TV), am pus mîna pe o casetă cu varianta britanică, necenzurată, a show-ului, care mi s-a prezentat în următorii termeni: "Oferind o ploaie sănătoasă de răutăţi, bîrfe şi frustrări sexuale, Big Brother Uncut 2 este o expunere cuprinzătoare şi francă a momentelor de vîrf din cea de-a doua serie" şi "o strălucită mărturie despre uneltirile, scandalurile, hazul şi obscenitatea de care este capabil un grup de oameni, atunci cînd sînt forţaţi să trăiască împreună, sub supravegerea continuă a camerei." Mmmh, un deliciu! Deci ce-am văzut eu a fost o selecţie - momentele cele mai interesante, din ce li s-a arătat telespectatorilor englezi, şi momentele care fuseseră considerate prea interesante, pentru a putea fi arătate telespectatorilor. Chiar şi aşa, n-am văzut nimic deosebit de interesant - în orice caz, nu în sensul de "revenire la esenţa relaţiilor umane", cum a spus cineva care bătea cîmpii. Mi-a plăcut să privesc acele clipe alese din vieţile concurenţilor (11 oameni închişi într-o casă timp de 64 de zile, fără contacte cu exteriorul), în sensul în care îmi place să răsfoiesc jurnalul lui Andy Warhol, plin de notaţii pasionante precum aceasta: "Am încercat să mă uit la televizor, dar nu era nimic bun." (o zi oarecare din septembrie 1980), sau aceasta: "Am băut şi am stat de vorbă şi m-am uitat pe fereastră (180$)." (Paranteza sugerează că acest moment remarcabil din viaţa sa - uitatul pe fereastră - l-a costat pe Warhol 180 de dolari. Jos pălăria pentru Big Brother, care le oferă oamenilor şansa de a face lucruri aproape la fel de spectaculoase, pe gratis.) Cu alte cuvinte, Big Brother mi s-a părut o strălucită mărturie despre banalitatea de care e capabil un grup de oameni, forţaţi să