Perspectiva critică asupra totalitarismului e formulată în Occident încă din anii treizeci. Cultura română nu a descoperit-o decît şase decenii mai tîrziu. În Occident, problema a fost formulată de filozofi politici (mai întîi de toate, de către cei liberali: Popper, Lippman, Aron), de economişti (Mises, Hayek, Roepke) şi de istorici. În România, referinţele la filozofie politică şi la economie sînt practic ignorate atunci cînd vine vorba despre fenomenul totalitar. Singurele excepţii sînt - în ceea ce priveşte filozofia - menţionarea rituală a lui Marx ca sursă a gîndirii totalitare; la rîndul ei, economia e pusă la lucru doar pentru a livra tabele statistice comparative, care nu spun de fapt nimic relevant. În ceea ce priveşte istoria, în România, instrumentarul ei intelectual e împrumutat în mare măsură din secolul al XIX-lea şi este astfel complet inutil pentru explicarea secolului XX. Cum cultura română e dominată de literatură şi de critică literară, totalitarismul este inevitabil citit cu "grila" cu care sînt citiţi autorii de literatură. Regimul antonescian sau cel ceauşist devin astfel un fel de istorii literare. Existenţa decalajului temporar amintit şi precaritatea mijloacelor intelectuale folosite pentru a caracteriza totalitarismul fac ca în România discuţia pe această temă să producă erori. Cea mai monstruoasă e cea care confundă interpretarea cu operaţiunea matematică de adunare a victimelor nazismului şi comunismului, care sînt apoi puse într-un soi de "balanţă". Replicile date acestei erori nu sînt nici ele mai serioase: cea mai penibilă este cea care răspunde confuziei amintite cu ideea că speciile totalitarismului nu ar trebui studiate comparativ. Fenomenul cel mai curios este însă următorul: cu toate că autorii care au scris în Occident despre totalitarism au fost recuperaţi în anii de după 1989 prin traduceri, utilizarea lor în înţelegere