De ce s-a ajuns la această absurdă întrecere? De ambele părţi, se pare, s-a supraevaluat numărul de victime, oricum enorm, ca şi cum martirologiul de care cineva se simte mai apropiat, prin experienţă de familie sau printr-o opţiune ideologică, ar trebui neapărat să reprezinte o listă mai lungă decît aceea pe care o poate produce partea cealaltă. Este a nesocoti preţul teribil al unei singure vieţi. Nimeni nu se gîndeşte la a diminua, cîtuşi de puţin, vina celor care au condamnat la moarte, de o parte sau de alta. "Rivalitatea" apare acolo unde proporţiile masacrului justifică înscrierea la un rang suprem, excepţional, în memoria omenirii. Încercările de competiţie în acest sinistru domeniu sînt vechi, din vremea războaielor religioase. După ce protestanţii englezi au cules toate cazurile de coreligionari ai lor arşi pe rug în timpul Mariei Tudor, catolicii, la rîndul lor, au vrut să înalţe între sfinţi pe iezuiţii trimişi de Elisabeta la spînzurătoare. Revoluţia franceză inaugurează pentru epoca modernă o concurenţă asemănătoare: de două sute de ani n-a contenit discuţia despre care tabără, a republicanilor sau a credincioşilor monarhiei, a dat mai multe jertfe. Ceea ce caracterizează dezbaterea "Gulag versus Holocaust" este că, totuşi, nu e vorba de o adversitate între cele două masive grupuri de victime, ci de conflictul care, cu întreruperea introdusă de o efemeră alianţă politică, îi opunea pe comunişti naziştilor. Aşadar, călăii, nu victimele, s-au găsit sfidător faţă în faţă. Ce sens mai are atunci să cumpănim în două talere ale balanţei suferinţa acumulată de victimele rasismului şi de acelea ale luptei de clasă? Nu e om întreg, în ziua de azi, decît cine se simte deopotrivă înfiorat de aceste atrocităţi, a căror împărţire în categorii distincte este istorică, nu morală. Istoria intervine hotărît pentru a acorda întîietate victimelor Holocaustului, în